Te-ai întrebat vreodată dacă feelingul ăla, când îți iei mașina mult dorită, ține la nesfârșit?

"N-o să mai vreau altă mașină. Asta e. Ăsta e finalul."
Am spus-o, am crezut-o și, pentru o vreme, chiar a fost adevărat.

Prima zi

Țin minte perfect. Era frig afară. Mâinile îmi tremurau – de emoție, nu de la temperatură.
Tocmai îmi luasem mașina visată. Nu supercar. Nu ceva rar. Dar era a mea. Mașina aia la care mă uitasem de zeci de ori pe OLX, pe YouTube, în parcări.
Aia care mă făcea să stau noaptea pe forumuri și să citesc despre uleiuri, evacuări, diferențiale, ca și cum dădeam Bac-ul din mecanică auto.

Când am luat-o, mi-am zis: Gata. Asta e. Nu mai am ce să-mi doresc.

Am condus-o încet. Prea încet, probabil. Îmi era teamă să schimb agresiv. Să o forțez. Să nu stric ceva. Să nu stric magia.
La fiecare oprire, mă uitam înapoi. Cine n-a făcut asta n-a iubit niciodată o mașină cu adevărat.

Primele săptămâni

O spălam des. Poate prea des.
Stăteam în garaj, o curățam cu pensula între butoane, dădeam cu spray pe plastice, mă uitam la detalii pe care doar eu le vedeam.
Era mai mult decât o mașină. Era o reușită personală. O bucată de libertate. O victorie peste toate "n-o să poți" și "nu-ți trebuie".

Când porneam motorul dimineața, simțeam că ziua începe bine, indiferent ce era în agendă.
Senzația aia de acum am tot ce-mi trebuie... era reală.

Apoi...

După două luni, ceva s-a schimbat. Nu brusc. Pe tăcute.

Am început să observ mici imperfecțiuni.
O zgârietură în portieră. Un plastic care scârțâie.
Un sunet ciudat la ralanti. Parcă suspensia nu mai era la fel. Parcă... eu nu mai eram la fel.

Știi momentul ăla când conduci și nu mai simți acel "wow"?
Când motorul trage la fel, dar nu-ți mai provoacă acea stare de euforie?
Asta era.

Am căutat explicații

E vina mea? M-am plictisit? M-am schimbat?

Așa am dat peste un concept din psihologie:
"Adaptare hedonică."
Ideea că, indiferent cât de mult îți dorești ceva, creierul tău se obișnuiește cu acel lucru. Și vrea altceva.

Asta nu înseamnă că nu-l mai apreciezi. Doar că nu-l mai simți la fel.
E ca și cum după un timp, dopamina îți spune:
"Gata, ai bifat asta. Ce urmează?"

Și deodată... nu mai e despre mașina în sine. Ci despre golul care se întoarce.
Și despre ce faci cu el.

Am făcut ce face toată lumea: m-am apucat să modific.

Un short shifter. Un cat-back. Un volan sport. Un stage 1.
O jantă nouă. Apoi alta.
Am căutat iar feelingul. Și-l găseam. Dar nu dura.
După fiecare upgrade, bucuria venea, dar apoi se estompa.

Am intrat în bucla aia pe care o știi și tu, dacă ești pasionat:
"Ce mai pot face ca să o simt din nou... specială?"

Și într-o zi, în garaj, murdar de ulei și cu o piesă stricată în mână, mi-am dat seama:

Nu mașina era problema. Eu eram.
Eu, cel care credea că o mașină îți poate aduce fericire pe termen nelimitat.
Eu, cel care credea că "dacă o am pe asta, n-o să mai vreau alta niciodată."

Realitatea?
Mașina nu e fericirea. E doar un vehicul. La propriu și la figurat.
Ce contează cu adevărat e procesul.
E fiecare seară petrecută în garaj.
E fiecare drum făcut fără scop, doar pentru că "simțeam".
E fiecare discuție cu cineva care iubește și înțelege.
E fiecare mică reparație reușită, fiecare reglaj, fiecare detaliu.

Câteva luni mai târziu

Mașina e tot a mea.
Nu mai are același feeling ca în prima zi. Dar știi ce are?

• Are povești.

• Are momente în care m-a scos din capul meu.

• Are amintiri.

• Și are urme de ulei pe podeaua garajului, exact acolo unde am petrecut zeci de ore. Cu mâinile murdare și zâmbetul pe față.

Și, culmea, acum o iubesc mai real.

Nu pentru ce mi-a oferit în primele zile. Ci pentru că a rămas alături de mine în celelalte.

Adevărul sincer?

Feelingul ăla de început n-o să țină la nesfârșit.
Și e OK așa. Nu trebuie.

Ce rămâne după? Rămâne caracterul tău. Rămâne pasiunea. Rămâne relația cu obiectul care, deși e metal și plastic, devine viu prin tot ce ai trăit cu el.

Așa că...

Dacă ești acolo, în garaj, și simți că mașina visurilor tale nu te mai face să tresari... nu te panica.
Stai lângă ea. Lucrează. Ascult-o. Gândește-te la drumul parcurs.
Și întreabă-te:
"E despre mașină... sau e despre mine?"

Răspunsul o să te surprindă.
Dar o să te și liniștească.

"Cea mai tare mașină nu e aia nouă, ci aia care te învață ceva despre tine."