Poate că mirosul de benzină nu-i pentru toată lumea. Dar pentru unii dintre noi e parfum

Nu-mi amintesc prima dată când am văzut o mașină. Dar îmi amintesc prima dată când am simțit că vreau să fac parte din lumea ei. Eram la târg. O duminică prăfuită, undeva pe la marginea orașului, locul unde bărbații negociau piese second-hand ca pe lingouri de aur, iar copiii mestecau gogoși prea dulci și se pierdeau printre capote deschise.

Mergeam acolo cu tata și cu fratele meu. Eu, mereu a treia roată la căruță. Trei pași în spate, cu ochii lipiți de uleiul care scăpa dintr-un bloc motor expus pe o pătură. Târguiala nu mă interesa, dar vedeam cum se legau firele invizibile între bărbați când vorbeau despre carburatoare și distribuții, despre sunete "care nu-s cum trebuie".

La un moment dat, am văzut-o. Un Mercedes decapotabil, vopsit într-un vișiniu profund, cu luminile față ca niște ochi inteligenți. Avea un număr preferențial care semăna cu numele meu. L-am privit ca pe un semn. Aș fi vrut să-l ating, dar am simțit că n-am voie. Erau acolo bărbați care vorbeau tare și cu încredere, și eu, cu mâinile în buzunare, ca o intrusă.

Tata a fost dintotdeauna omul care meșterea. Dacă nu lucra la mașină, găsea altceva de lucrat prin curte. Chiar dacă nu am avut garaj propriu-zis, curtea casei a devenit locul în care mașina noastră era în permanență îmbunătățită.
Eu voiam să fiu acolo. Voiam să învăț. Să privesc. Să întreb. Dar aproape de fiecare dată, mi se spunea:

"Du-te în casă, e miros de benzină, nu e locul tău aici."
"Ajută-ți mama la bucătărie."

Bucătăria nu m-a pasionat niciodată. Nu mirosea a ulei ars, a motor încins, a benzină. Nu avea bormașini, scule aliniate, cârpe murdare. Bucătăria era lumea controlului. Curtea în care se lucra la mașină – lumea posibilităților.

Mi se părea nedrept. Eu nu aveam voie să exist în acel spațiu. Așa că furam secvențe. Mă așezam pe pragul ușii și urmăream cu coada ochiului. Mă prindea mirosul acela specific – benzină, ulei de motor, transpirație și soluția de curățat mâinile pe care o folosea tata la final. Avea o pastă groasă, care lăsa un miros mentolat, dar cu fundal de metal.

Cred că acolo a început totul. Avea tata ceva în privire după ce reușea să "facă să pornească" – nu mașina, ci un întreg sistem de speranțe care țineau familia pe linia de plutire.

Am crescut. Nu știu când s-a produs trecerea de la furat priviri spre lumea mașinilor la a-mi dori o mașină a mea. Poate când am învățat să conduc, poate când am realizat câtă libertate poate oferi un volan în mâinile potrivite.

Prima mea mașină a fost o rablă. Dar era a mea. Un Opel vechi, pe care l-am simțit ca pe un statement. Nu era o extensie a stilului meu, ci a firii mele. Am petrecut mai mult timp în ea decât în propria cameră. Era spațiul meu sigur. Mâncam acolo. Îmi trăgeam sufletul acolo după muncă. Vorbeam cu mine însămi. Mă ducea întotdeauna în siguranță acasă. Chiar și când drumul părea nesfârșit.

A devenit a doua mea casă. Și, uneori, părea că singura.

Când totul mergea prost, știam că pot să mă urc în mașină și să plec. Să dau drumul la muzică. Să simt vibrația volanului. Acolo nu conta dacă eram obosită, singură, dezamăgită, epuizată de lumea care avea alte așteptări de la o "fată cuminte". Acolo eram eu.

Ani mai târziu, am ajuns la Arena Națională la un show de drift. M-am simțit mai acasă acolo, în zgomotul ce putea părea insuportabil pentru mulți, decât în locurile unde am stat. În mirosul de cauciuc ars, m-am simțit mai vie ca niciodată.

Mi-a luat ani să înțeleg că pasiunea mea nu are nevoie de validare. Că mirosul de benzină, uleiul încins și bucuria de a face ceva cu mâinile tale nu sunt doar ale bărbaților. Că și eu pot să fac parte din lumea asta. Nu ca o "fată care se pricepe la mașini". Nu ca o femeie care știe să repare, pentru că nu știu. Nu ca o persoană care face o parcare laterală perfectă. Pentru că nu e cazul. Ci ca un om care respiră mașini. Punct.

Mașinile mi-au oferit libertate. Dar mi-au oferit și o familie. Una din fier, viteză, ratchet-uri și înjurături murmurate în șoaptă când ceva nu merge.
Aici mă simt acasă. Și dacă tu citești asta și ai simțit vreodată că nu-ți găsești locul, să știi că poate e în garaj. Lângă o mașină care te înțelege. 

Poate că mirosul de benzină nu-i pentru toată lumea. Dar pentru unii dintre noi e parfum.