Nu mi-aș lua o mașină electrică. Și iată de ce...

Hai s-o spun direct, ca între băieți care știu ce înseamnă să scoți 5% mai jos pe tură și să stai o noapte întreagă căutând ce-a vibrat la 6.200 rpm: nu mi-aș lua o mașină electrică. Și nu, nu pentru că "îmi plac dinozaurii morți" sau că "mi-e frică de tehnologie". Ci pentru că, sincer… mă lasă rece.

Sau, dacă vrei să fim mai exacți: mă lasă fără sunet, fără miros, fără vibrații, fără dramă. Și fără scuze tehnice gen "n-am apăsat bine ambreiajul" când ratez o schimbare. Unde mai e poezia?

1. Nu miroase a nimic. Și nici nu sună.

Hai s-o zicem pe bune. Una dintre cele mai mișto părți la condusul unei mașini e felul în care te lovește simțurile: mirosul ușor înțepător de benzină și ulei cald, sunetul motorului când urcă lin de la 2.000 la 6.500, vibrația prin volan, sunetul plin când decelerezi ușor și auzi evacuarea bolborosind ca o bestie flămândă.

O electrică? Nimic. Zero. Tăcere. E ca și cum ai merge cu aspiratorul vertical, dar la viteză legală.

2. E prea... politicos.

Serios. Mașinile electrice sunt ca băieții ăia care se spală cu gel de duș fără parfum, beau lapte de ovăz și zic "mersi frumos" la fiecare viraj luat.
Eu vreau să conduc ceva cu personalitate. Cu defecte. Cu momente în care trebuie să ții volanul ferm, să asculți motorul, să ghicești frâna de motor.
Nu vreau să fiu într-o capsulă zen care-mi taie sunetul, mișcările, gândurile și plăcerea de a fi implicat. Conducerea n-ar trebui să fie o activitate pasivă.

3. Range anxiety = anxietate pe bune.

"Mai am 13%, dar până la stație sunt 17 km, și dacă e ocupată, și dacă nu merge, și dacă..."

La benzină știi cum e: ai rezerve, ai canistră dacă ești old school, ai un prieten care vine în 15 minute. Cu electrică, e loterie. Și nu vorbim de drumuri lungi – și în oraș poți să pățești un "ia-o la vale că poate recuperează prin frânare regenerativă".
Eu nu vreau să devin campion la condus economic doar ca să ajung acasă. Vreau să merg... pentru plăcere. Nu ca să dovedesc că pot face 2% pe consum.

4. Nu pot s-o repar în fața blocului.

Ai avut vreodată o mașină care a pornit doar dacă băteai puțin în releu? Ai schimbat bujii la lanternă? Ai avut un moment de glorie când ai reparat singur clapeta de accelerație și te-ai simțit un mic Zeu al Mecanicii?

Asta nu o mai poți face cu o electrică. S-a dus. Totul e sigilat, digital, integrat. Nu mai ai acces la nimic. Nu mai e despre șurubelnițe, ci despre update-uri. Și dacă e ceva ce nu vreau să fac la 7 dimineața când am o întâlnire importantă... e să aștept 45 de minute ca mașina să se "reconfigureze".

5. Greutatea. Inerția. Lipsa de feeling.

Da, da, știu – sunt rapide. Unele te catapultează în 3 secunde și-ți vine să le zici "mama". Dar după aia? După ce ai simțit viteza aia instant, realizezi că mașina e grea. Că simți masa aia mare în viraj. Că frânele sunt ok, dar nu comunică. Că nu știi dacă rulezi pe asfalt sau pe plastilină.

Și dacă ai condus vreodată o mașină ușoară, cu raport bun putere/masă, cu direcție mecanică, cu frâne "directe" – știi despre ce vorbesc. Nu e vorba de timpi. E vorba de feeling.

6. Nu pot s-o personalizez așa cum vreau eu.

O mașină bună e ca o carte de vizită personală. Și tuningul e parte din personalitate. Dar la electrice? Ce să mai personalizezi? O folie, niște jante și cam aia e. Nu mai poți schimba admisia, să reglezi evacuarea, să schimbi un ECU, să o duci la dyno și să râzi că ai mai scos 6 cai.

E ca și cum ți-ai cumpăra un smartphone și ți-ai pune o husă – ăsta e "custom". Meh.

7. Încă nu e pentru oameni normali.

Prețul? Mare. Infrastructura? Găurită. Reparabilitatea? Aproape zero. Piese? Doar pe comandă.
Deci ce rămâne? Cumpăr o mașină electrică ca să am ce? Să postez pe net că "e silențioasă" și "practică în oraș"? Îmi pare rău. Am deja o bicicletă pentru oraș.

Concluzie (a.k.a. să nu zici că-s obtuz)

Nu zic că nu-s bune. Nu zic că nu au rost. Nu zic că nu vor deveni parte din peisajul nostru. Dar nu e pentru mine.
Eu încă iubesc sunetul, mirosul, greșeala, reglajul mecanic, întreținerea la garaj și mica ceartă cu prietenul meu că "nu ai pus antigelul ăla bun".
Încă iubesc condusul, nu transportul.

Când o mașină electrică îmi va da același feeling, aceeași bucurie sinceră și același vibe de "e a mea, am crescut-o", atunci mai vorbim.

Până atunci, îmi țin cheia metalică în buzunar și plec la drum cu un zâmbet. Și cu sunet. Mult sunet.