STORYTIME - De ce iubim mașinile?

Și fix de-asta, undeva între toate meeting-urile de luni dimineață, între deadline-uri care nu se mai termină și răspunsuri seci trimise pe WhatsApp în timp ce fierbe cafeaua, ajungi să te trezești într-o noapte. Nu neapărat că nu poți dormi. Dar pentru că știi că ai nevoie de aer. Și nu aerul de pe balcon. Nu cel de la geamul rabatat. Ci aerul ăla care vine când se lasă liniștea pe oraș și motorul toarce încet, în timp ce asfaltul curge pe sub tine.

O plimbare cu mașina în miez de noapte nu e despre a ajunge undeva. Nici despre viteză. Nu e nici măcar despre mașină, în sensul clasic. E despre spațiul dintre tine și lume. Despre timpul pe care ți-l iei înapoi, pe care nu-l mai împarți cu nimeni. E despre liniștea aia care te găsește exact când renunți să o mai cauți. Un far galben aprins în spate, un semafor care clipește portocaliu, un radio care cântă ceva la întâmplare. Și tu, acolo, într-un cocon din tablă, geam și sunet de motor, trăind. Pur și simplu. Fără scop. Fără public.

Când ești în mașina ta, noaptea, orașul nu mai are colțuri. Totul devine fluid. Casele nu mai par amenințătoare, străzile nu mai sunt pline de griji, semnele de circulație par desene animate. Tu devii alt om. Nu neapărat mai bun. Dar mai aproape de tine. Și poate că e prima oară, după mult timp, când nu mai vrei nimic de la tine.

Dar dragostea pentru mașini nu începe și nu se termină în miezul nopții. E ceva mult mai profund, mult mai... visceral. E despre ceva ce nu prea poți explica, și de fiecare dată când încerci, parcă devii un pic ridicol, un pic vulnerabil, un pic prea entuziast. Și totuși, o facem. Încercăm. Pentru că vrem să împărtășim. Pentru că e singurul mod de a nu te simți singur în pasiunea ta.

Dragostea pentru mașini nu începe și nu se termină în miezul nopții

Să iubești mașinile înseamnă să te bagi sub ele cu mâinile murdare, să înjuri când nu iese ceva, să rupi vreo piuliță, să pierzi ore întregi pe forumuri obscure sau pe grupuri în care toți par că știu mai bine decât tine. Să te întrebi dacă e normal să simți gelozie când vezi un motor refăcut impecabil. Să înțelegi cât de mult contează mirosul de benzină, de ulei ars, de tapițerie veche. Să nu conteze că ești plin de zgârieturi, că ai cheltuit toți banii pe o jucărie ruginită, că n-ai chef de nimeni. Când stai acolo, în garaj, cu piesele întinse ca niște organe pe o masă de operație, și începi să reconstruiesti, ești viu. Imperfect. Dar viu.

Ești viu. Imperfect, dar viu...

Proiectele auto nu sunt despre eficiență. Nu sunt despre bani. Nu sunt nici măcar despre estetică, chiar dacă unii vor spune că sunt. Sunt despre încercarea de a înțelege ceva în haos. Despre a repara. Despre a crea. Despre a păstra o parte din tine într-un obiect care îți scapă printre degete, dar pe care îl ții totuși cu dinții, uneori la propriu.

Nu trebuie să fie un proiect mare. Nu trebuie să fie un muscle car din '68 sau o bijuterie italiană. Poate fi orice. O Dacie salvată de la REMAT. Un BMW care a văzut mai multe borduri decât drumuri drepte. O Mazda din '97 care a fost a bunicului. Ce contează e legătura. Memoria. Mâinile tale care au atins fiecare șurub. Decizia de a nu renunța, chiar dacă n-are niciun sens.

Adevărul e că în viață, în general, ajungi într-un punct în care nu mai vrei să demonstrezi nimic. Vrei doar să simți. Vrei să te legi de ceva care nu te minte. Și mașinile nu te mint. Dacă le îngrijești, merg. Dacă le neglijezi, te lasă. E simplu. E cinstit. E onest. Într-o lume în care oamenii uită să fie toate astea, un motor care pornește la prima cheie e aproape un miracol.

Simplu, cinstit, onest...

Mai mult decât atât, mașinile te țin grounded. Într-un mod foarte concret. Nu poți fi cu nasul pe sus când trebuie să cari roți. Când stai în praf. Când înveți să îți ceri iertare de la o mașină pentru că ai crezut că știi mai bine. Când recunoști că nu poți face singur și suni un prieten care are mai multă experiență. Când mergi la un târg de vechituri și descoperi o piesă care-ți lipsea de luni de zile. E un proces de umilire, dar și de bucurie. Un mix pe care-l înțeleg doar cei care au trăit asta.

Și mai e ceva. Speranța. Un proiect auto te învață speranța. Pentru că, indiferent cât de nasol arată, tu vezi deja produsul final în minte. Vezi cum o să fie. O vezi refăcută, vopsită, auzi sunetul motorului înainte să fie pus la loc. Tu știi că o să ajungi acolo. Nu mâine. Nu peste o lună. Dar într-o zi. Și până atunci, fiecare pas, fiecare mică reușită, e o victorie personală.

Mașinile sunt oglinzi

Mașinile sunt oglinzi. Spun despre tine mai mult decât ai crede. Spun cât de mult poți aștepta. Cât de mult poți investi fără garanții. Cât de bine știi să te adaptezi. Cât de tare îți bate inima când simți că totul se mișcă cum trebuie. E un dans mecanic, dar emoțional. O combinație de tehnică și simțire. De răbdare și nebunie.

Și nu, nu e pentru toată lumea. Unii nu vor înțelege niciodată de ce ai da atâția bani pe o mașină care nici măcar nu are navigație. De ce conduci ceva vechi, care nu e confortabil, nu e silențios, nu are Apple CarPlay. De ce stai nopți întregi în garaj când ai putea să dormi. De ce o speli cu mâna ta. De ce pui suflet într-un obiect.

Dar dacă ai ajuns până aici, înseamnă că tu știi.

De asta iubim mașinile. Pentru că sunt un refugiu

Un laborator. Un spațiu de joacă. Un canal de exprimare. O legătură între lumi. Pentru că aduc la suprafață cine suntem cu adevărat. Nu cine vrem să părem. Pentru că sunt imperfecte, dar vii. Pentru că ne cer timp, și când le dăm timp, ne întorc liniște.

Și pentru că, într-o lume care aleargă constant spre "mai repede", "mai eficient", "mai conectat", o plimbare de noapte într-un proiect pe care l-ai făcut cu mâinile tale e tot ce ai nevoie ca să-ți aduci aminte cine ești.

Și, sincer, nici nu-ți mai trebuie altceva.